Thursday, August 9, 2012

despre azi

azi deschid ochii.
azi mi se-ndoaie genunchii.
azi pierd iarba sub talpi.
azi nu gresesc deloc,
azi sunt singura - caci
azi nu vorbesc prea mult.
azi nu-mi aduc aminte.
azi sunt departe de tot.
azi cant nimanui in gand.
azi ma gandesc la voi.
azi ma cam plictisesc,
azi n-am nimic de facut.
azi inca nu gresesc.
azi nu gandesc.
azi doar ma simt.
azi nu e soare.
azi fulgera frumos.
azi n-am mancat nimica,
azi strada e mai mare.
azi merg mai mult pe jos - caci
azi inca nu e soare.
azi nu-i nimic.
azi nu-i nimeni in oras.
azi sunt eu.
azi nu-mi gasesc nume.
azi n-am o varsta.
azi nu-s acasa.
azi sunt in inima mea.

azi mi se dedica mie.

Wednesday, August 8, 2012

despre dezamagire

desi n-am mai scris de mult, vin cu ceva mic.
vin c-o dezamagire.
dez-amagire.
adica dez-iluzionare.
adica adevar.
deci, de ce ne temem de dezamagire?

dezamagirea e buna!
se scrie ruxandrei ave.

Sunday, July 1, 2012

perspectiva

cerul s-a rupt si prin el s-a scurs cosmosul.
apa s-a crapat, si prin ea pamantul s-a rostogolit afara.

oriunde priveai cu ochii era numai pamant,
oriunde te-ntorceai era numai noapte.

si-n jur, de fapt, erau inca toate.

(se dedica mamei mele.)

Wednesday, May 23, 2012

la scoala

... asa ca azi am dat pe la scoala. facultatea e la marginea orasului. partea funny? aceasta e plasata in mijlocul campului, inconjurata de oi albe si negre, de pui de animalute si de ciori care ataca.
... tin minte cum asta iarna ma intorceam mandra de la supermarket cu un corn cu ciocolata. eram singura-n camp. toti erau la cursuri. ma simteam privita, si s-a dovedit a fi adevarat, fiindca am fost atacata cu brutalitate in clipa urmatoare de niste ciori fabuloase, care cu ghearele lor uriase veneau spre mine... ochii lor erau tulburi, si strigatul asurzitor. cu vitejie nemarginita am incercat sa le fentez, dar acestea, nemernicele, si-au chemat ajutoare si-au navalit cu toatele pe cornul meu si pe mainile mele. cronici din acele zile nu s-au mai gasit.
... o gramada de file lipsesc din jurnal, insa acestea ne plaseaza aproape de timpul actual, cand soarele a rasarit peste taramul olandei si frigul s-a scurs in pamant, departe de noi. erau 18 grade. olandezii siroiau pe strazi in slapi si chiloti. pajistile facultatii se transformasera in oceane de studenti dezbracati si prajiti de soare. aveau creme de corp anti-arsura si umbrelute si inghetata si sucuri si ierburi aromate. imi amintesc bine fetele lor, fiindca legenda s-a petrecut chiar intr-una din zilele de ieri. lipseau micii si berea. lipseau cu adevarat...  precum noe si arca lui, treceam si eu pe bicicleta mea cea noua ( pe care n-o voi imprumuta nimanui ), pe-o carare ce despartea in doua oceanul de extraterestri dezbracati. cu cat ma apropiam mai mult de cladirea facultatii, cu atat simteam mai puternic vibratia placuta a statului la cursuri, mai ales la cel de statistica (mama mea imi citeste blogul). mare fu gloata olandezilor, si plina de furie involburata in vorbe si povestiri. scoteau pe gura sunete care nu mai ajunsesera pana atunci la urechile mele umile. parca ieseau demoni mici de sub limbile lor, si fugeau care pe unde apucau, pe campurile cu oi. cu greu am ajuns in parcarea facultatii, unde-am descalecat a mea bicicleta noua si frumoasa (sa fie clar, n-o dau la nimeni) si-am intrat falnica pe usile rotative.
...si iarasi lipsesc cateva file. mai stim din vorbele poporului cum ca ora de statistica n-a fost asa interesanta. izvoarele, insa, spun ca imediat dupa curs ar fi urmat o pauza de vreo doua ore, in fata careia putini au supravietuit... restul s-au retras umili, ucisi de plictiseala si caldura, spre casele lor indepartate. ma aflam astfel in fata facultatii, uitandu-ma la ceas. picioarele nu m-ascultau, iar ochii-mi adormeau de buna voie intr-un punct anume, indepartat de lumea de la suprafata. eram pe moarte, iar camarazii mei de razboi erau si ei, probabil, raniti printr-o pasune sau prin paturile de-acasa. ajunsesem la punctul culminant, cand am vazut cum mi se insira in fata pleoapelor imagini cu momente din viata mea. niciuna nu era plasata la scoala... si-mi era clar acum. destinul meu era sa zac la soare.
se spune ca ultima clipa a oricarui lucru e impachetata intr-o putere inzecita. cu bravele-mi picioare, cu ochii mijiti, cu ultima suflare, ma prabuseam la pamant... simteam cum lenea ma trage tot mai mult, si ma strange in bratele ei fabuloase. se mai zice in popor ca zeul Ra se ingaduieste mereu in clipa cea mai cumplita a muritorului, caci deodata soarele a disparut de pe campul de lupta si s-a afundat in niste nori negri si nervosi, care au dat navala si-au inceput sa urle, sa vuiasca si sa toarne crunt peste noi. vijelia s-a pornit si in randurile dezbracatilor, si-au inceput cu totii sa-si ia picioarele la spinare si sa spintece pamantul cu iarba lui cu tot.
si a trebuit sa raman la cursuri.
se dedica elenei albu.

Wednesday, May 16, 2012

la spitalul municipal


ma grabesc spre metrou, am intarziat deja. trebuia sa ma intalnesc cu simona de 5 minute.lujerului, am plecat spre eroilor. ea-i studenta la medicina acum.Nu-I mai nimeni prin metrou; pana si oamenii care sunt, sunt tacuti. Afara-s 38 de grade, si-ajung, in sfarsit. pe unde-o fi? m-a sunat de 100 de ori.o vad, si nu s-a schimbat prea mult. merg, oare sa ne imbratisam mai intai? ciudate sunt intalnirile astea.o vad, ma vede, o pup, ma pupa, ne ferim privirile in mod politicos.E o revedere frumoasa. o intreb, "si..? unde mergem? eu nu stiu nicio terasa p-aici... nu prea cunosc zona."  ea propune o discutie linistita pe banca, in parc. E prea cald afara. Propun sa mergem pe lipscani. E prea departe.ii zic, "da' vreo terasa, ceva? pe-aici prin zona?" si spune cu ochii mari, "da, e o terasa la etaju' paispe la spitalul municipal. nu-i departe! am mai mers acolo, au si de mancare!"singura optiune si nu suna rau deloc. etajul paispe... presupun ca-i priveliste mare! o las sa ma conduca pe la trecerea de pietoni. discutii minore despre ce-am mai facut, mai suna telefonul, mai urla vreo tiganca pe strada si ne mai uitam. cativa pasi si am ajuns in curtea spitalului. "o secunda", zice. imi intorc capul si-o vad cum scotoceste in geanta dupa ceva. hm. nu mai e asa blonda cum mi-o aminteam. si parca avea parul mai cret! are fata de doctor. chiar are. isi scoate din geanta un halat, si-l pune pe ea. ... nu stiu ce sa cred. isi arunca iar geanta pe umar si-o ia inainte. o urmez.intram in spital. Cu totii stim cum sunt spitalele. Eu nu ma dau in vant dupa ele. E cald, ma vait tot timpul.Ma trage de mana printr-un labirint de holuri. Parca am fi la o petrecere in pijamale. Nimeni nu pare bolnav pe-aici. Suntem intr-un spital.Se deschide un hol urias in fata noastra. Simona se grabeste prin multime, oamenii asteapta ceva. Sunt doua lifturi. Sunt fata in fata. Oamenii inca asteapta. Se posteaza si ea la coada, si-mi face semn sa vin mai repede. E mult prea cald, imi tarai picioarele pana ajung langa halatul ei de student la medicina.O doamna la vreo patruzeci de ani sta stana de piatra in fata noastra. Coatele-I sunt arcuite intr-un unghi exact, incat daca ai vrea s-o depasesti n-ai putea pe niciunde. Mai e un domn, un anume domn linistit, care sta la baza cozii. E imbracat frumos, lucios, cu pantofi de lac negri. Niste pipite barfesc undeva in dreapta despre ce parteneri de sex au mai avut. Niciun doctor, nicaieri. O batranica se uita urat la pipitele barfitoare. Parca asteapta sa ia o pauza, sa se bage si ea in vorba. Pana la urma s-au dovedit a se cunoaste reciproc. Batranica era un fel de matusa, pipitele erau vreun fel de nepoate.Toata gloata asta trebuie sa aiba vreo 30 de oameni deja. Ma intreb cati incap de fapt intr-un lift. Ma intreb de ce nu vine, de fapt, niciun lift, si n-apuc sa ma-ntreb bine fiindca toata gloata ma ia pe sus intr-un fel de maraton spre stanga. Lumea se-mbulzeste si-si da coate catre liftul gol acum. Se-aud vociferari cum ca asa-i numai in Romania. Numai in Romania is lifturi asa. Numai in Romania lumea se-mbulzeste. Numai in Romania se critica Romania, si eu nu mai inteleg nimic. Imi amintesc de simona, si ridic capul ca un un strut, la spitalul municipal. O vad mica, roz cu alb, undeva in coltul liftului. E clar, in asta trebuie sa intram! Devine o lupta, devine un razboi, primesc niste coate in piept si uite c-am intrat. Mai intra vreo cinci. Sunt printre ultimii. Liftul se zguduie si-ncepe sa urle ca o pasare nebuna. Ma invart cu fata spre usile glisante, si-n fata mea nu-I nimeni altul decat “straluciosul” cu pantofi, de mai devreme. In spatele liftului se-aud vocile pipitelor. Doamna cu coatele e-n mijloc, privind victorioasa spre cei care au ramas pe-afara. Liftul urla in continuare, se face liniste. “Liftu’ e solicintant deja, cineva tre sa se coboare, al’fel nu urca cu nimeni!”, aud cum bolboroseste gros si tare cineva, sau ceva. Lumea tace in continuare, iar pe un scaun, langa butoane, ca un fel de morman de grasime intr-un sac de haine este sursa ragetului de mai devreme. Maria, dupa ecusonul ei, nu priveste nicaieri altundeva decat in fata. Pare de neclintit, de neindurat. Liftul urla in continuare si nimeni nu zice nimic. Nimeni nu misca, nici macar eu. E prea cald. E prea multa tensiune. M-as vaita, dar simona e la mama naibii, strivita intre pipite si un mosulet simpatic. Criza continua, si Maria nu se indura deloc. Tace si asteapta ca cineva sa coboare. Sunt prinsa intre oameni. Nu miroase prea placut. Cred ca inca n-a coborat nimeni. Nu vad pana in fata de tot. tacerea continua, continua si tipatul lifului, continua si respiratia apasata a mariei. Imi vine sa rad, si din spate se-aude: “haideti domnule”, facandu-se referire la “stralucios”, “coborati odata ca ne grabim si noi!”. Maria nu zice nimic. “Nu cobor nici de-al dracu’! astept de o ora la lift!”, zice straluciosul privind numai in jos. Alti oameni s-au adunat in fata liftului nostru si privesc inauntru acum.Maria: “Liftul nu pleaca pana nu coboara destui oameni incat sa nu mai sune!”Straluciosul: “Eu nu cobor. Sa coboare alea din spate care tipa.”Pipitele: (murmur nedefinit cu cateva cuvinte sonore precum “sex” presarate ici si colo)Simona, din priviri: “Sa nu cumva sa cobori tu! Las’ sa coboare altii!”Eu, din priviri, catre simona: “Da, iti sta bine in halatul ala! Astia cred ca esti doctor!”Liftul striga in continuare, nimeni nu face nicio miscare.Straluciosul e impins cu brutalitate in afara liftului de catre doamna cu coatele.Pipitele se opresc din murmurat.Un “asa ceva numai in Romania se poate intampla” timid se-aude din spate.Maria asteapta, se intinde, bea o gura de apa, isi aranjeaza parul.Straluciosul accepta sa iasa din lift, lumea rasufla usurata.Liftul inca nu se opreste din urlat, cineva mai trebuie sa coboare.Asteptam. E prea cald, nu mai am rabdare. Ma intorc spre simona. Ma pufneste rasul, prea sta turtita! Ii fac semn din priviri sa iesim. Ajung prima la iesire, imi fac loc printre oameni si-s in libertate. Liftul nu mai urla, toti rasufla usurati. Una din pipite incepe din noua discutia, Maria se pregateste de plecare, totul are un sfarsit de basm.“CE? Sa mai iasa cineva!? Nu mai suport!”, se-aude, si vad cum deodata doamna cu coatele pluteste peste multime datorita membrelor ei inferioare spectaculoase, calca peste maria, trece accentuat peste piciorul meu stang  si pleaca trantind orice vede in cale. Simona e la jumatatea drumului. Decid sa o intampin inca in lift, si intru. Usile se inchid si intr-o tacere sacra o lasam pe Maria sa ne arate drumul catre terasa de la etajul paispe.

Tuesday, April 17, 2012

Despre ganduri

“Gandeste-te”, zice cineva. Ma uit in jur. Nimic, inafara de peretii mintii mele. “Ah”, zic cu voce tare, “Trebuie sa mi se fi parut” – zic si mai tare, in caz ca nu m-am facut indeajuns de auzita. Ma ridic de pe scaunul de lemn si-ncerc sa pasesc cat pot eu de usor, ciulindu-mi urechile spre exterior. Ma indrept spre bucatarie, unde pe masa e o paine uscata. Iac. E cu mucegai. O las acolo. Ma intorc. In spate, nimic. Ma intorc din nou, si iarasi nimic. Nici macar painea. Nici macar mucegaiul de pe ea.
Imi scapa ceva. Ceva, e un ceva ciudat aici. Aud niste chei, si iar ma-ntorc. Pe usa de la intrare intru chiar eu. Raman pe loc. Cu ochi mari, ma uit la mine. Am ochii-aproape-nchisi. Mi-arunc geaca pe jos si m-azvarl in scaunul de lemn. Ma privesc. Nu inteleg prea multe. Celalalt Mine ma observa.
Se ridica de pe scaunul de lemn, si paseste usor. Se duce la bucatarie, se uita la o paine uscata de pe-o oarecare masa si se scarbeste. Si nici macar n-o ia de-acolo. Se pare ca painea era mucegaita...

Wednesday, March 28, 2012

Despre Blog

Trec vieti; trec ani, luni, zile, saptamani, si trec de fapt clipe de-a randul; si-ntr-una din aceste clipe, de fapt, se afla toate vietile astea despre care noi citim.
Cam despre asta este vorba aici.
Intr-una din zilele de primavara, mi-am petrecut cateva ore pe balconul meu din utrecht.Primavara era vie afara, galagioasa a fericire. Cu totii stim cum e primavara.
 Se-auzea muzica arabeasca cam de peste tot, din case, masini. Bicicletele trancaneau fluierand pe trotuare iar trenul din indepartare mugea un ecou ciudat. Un singur moment, o singura clipa. A fost liniste dintr-o data. Am inchis ochii, soarele a stralucit mai tare, pisica a mieunat, zgomotul apei din baie a incetat, masinile n-au mai trecut, pasarile n-au mai ciripit. Numai pentru o fractiune de secunda.
Si-atunci, toata atentia mea s-a intins peste degete, peste maini, picioare si fata. Peste ochii din orbite, care erau intr-o miscare slow motion spre nicaieri. Pieptul meu era in vid; se pregatea sa traga aerul, care avea sa acopere golul narilor lipite.
Aceasta era O Clipa, insa nu Oarecare. O voi numi Clipa.